Citind-o pe Bianca Covaci. Cartea „Paralelism dual”

Citind-o pe Bianca Covaci. Cartea „Paralelism dual”

Bianca Nemeș  este absolventă a Facultății de Matematică și Informatică din Cluj-Napoca, momentan studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației și la master la Facultatea de Matematică și Informatică. Aceasta este dornică să îmbine latura analitică a domeniului studiat, cu cea artistică, să aducă un plus de valoare cititorilor prin descoperirea soluției de către fiecare în parte printr-o lucrare frumos structurată spre a atinge lumina de la capătul tunelului. Prima sa carte a apărut în anul 2020 și se intitulează  „Soluția coliniarității. Contrapunct”, aceasta ne aduce în prim plan o revelație prin poziționarea „eului” în fața propriilor frici, o carte ce ar trebui să fie un sprijin pentru mulți. Anul acesta autoarea vine cu o nouă lucrare „Paralelism dual”, un ghid în care vom găsi și întrebări dar și răspunsuri.

„Aș vrea să-mi fiu o constantă, un lanț a ceea ce sunt, nu a ceea ce mi se întâmplă. Privesc ciclicitatea, armonia, vreau să fiu una cu totalul din care aparțineam cândva. O frântură de adevăr se află undeva și vreau să o cunosc.”

În fiecare dintre noi este un copil care râde dar de cele mai multe ori plânge, în fiecare din noi se ascunde acel june rămas încă între trecut și viitor care încearcă să se afirme, să-și ceară drepturile dar mai ales să se bucure. Câți dintre noi, adulți fiind nu s-au dat în spate de teama de a face ceva greșit… ca o amintire vagă că cineva, acolo în timp le-a spus că greșeala se taxează, că greșeala e o „catastrofă”, că ești un ratat dacă nu faci „cum trebuie”. Urmează aici întrebarea: pentru cine? Adică cum, „cum trebuie”? Este oare un șablon? Oare dacă ieșim din tipare asta ne face… mai cum? Eu aș spune, mai originali. Tu? Și iarăși acel copil, acel suflet inocent se arată, și mângâie adultul pe cap în nevoia de a-l ridica, puțin câte puțin, treaptă cu treaptă în speranța că acesta se va scula mai îndrăzneț și mai hotărât. Însă.

„Încerc să ascult. Să mă ascult; cu riscul de a deveni gol și vinovat de angoasa momentului. (…) Mă orientez înspre sine, acel sine pe care îl redobândesc pas cu pas și pe care l-am pierdut.”

Bianca Covaci ne duce pe cărări cunoscute dar și străine totodată, deoarece cunoaștem durerea, dorința cât și emoția însă tindem să o înstrăinăm de noi, de teama fisurării sinelui; din frica de a nu trauma și mai mult calmul interior. Însă acest fapt nu anulează stările de neîmplinire, de eșec, și nu în ultimul rând de involuție care ne apasă pe zi ce trece tot mai mult. Autoarea consacrează această scriere anume copilului interior, acea firavă verigă ce pentru fiecare dintre noi de fapt e totul, fie că conștientizăm acest lucru fie nu. Cu un limbaj accesibil aceasta ne învață cum să căutăm esența din tumultul existențial, cum să absoarbem conținutul important dintr-o mare de cuvinte și mai presus de tot cum să ne acceptăm pe noi înșine ca un întreg. O sarcină nici grea dar nici prea ușoară deoarece am devenit comozi sau temători de tot ce ne-ar putea pune față în față cu adevăratul „eu”. Aici, printre filele acestei cărți vom retrăi din nou trecutul și prezentul pentru a limpezi apele viitorului, pentru a ne da o nouă șansă de a trăi împăcați cu ce-am fost și ce suntem.

„Oricum ar fi, conștientizează ce simți și fii tolerant. Oferă-ți înțelegere pentru ce a fost. Ești astăzi aici, prin trecutul tău. Îți poți schimba prezentul, dar necesită implicarea în povestea ce a fost, cândva demult. „

Cartea „Paralelism dual” scoate la lumină niște adevăruri atât de evidente și totuși atât de ignorate de noi. Autoarea nu doar pune punctele pe „i”, ci și ne conduce spre a ne pune singuri întrebări… la care tot noi să răspundem. Citind am simțit adesea nevoia de a sta eu cu mine într-o contemplare prelungă, analizam lucrurile în amănunt într-un fel mult mai profund; și am conștientizat că niciodată nu am rupt legătura cu trecutul. Mereu acesta a mers pas la pas cu mine cea de acum, și m-a definit, pe alocuri m-a împiedicat să mă bucur deoarece copilul din mine nu a fost învățat să își trăiască clipa, să se prețuiască sau să se vadă un învingător. Lecturarea acestei cărți a accentuat acea introspecție care până acum a fost acaparată de orice mai puțin ce de e mai important în această lume, „eul” meu sau copilul din mine ce încă șade ascuns de teama de a nu fi rănit, ofensat sau ignorat. Acum, mai mult ca niciodată îi dau glas să se afirme, să se pronunțe fără teama de a fi marginalizat sau oprit. Și azi, aici și acum, pot spune că eu și copilul din mine suntem bine. Ne-am îmbrățișat toate defectele dar și atuurile și am pășit prin lume fericiți. Acestea fiind spuse, pot doar să vă recomand cartea cu drag, este o lectură de suflet pentru suflete frumoase în căutarea echilibrului!